câteodată ațipesc în zilele mele hamac
atunci te visez iar pe tine
te văd cum faci aerul cărămizi ridici zidul
în spatele lui se deschid ochii verzi ușor triști ai mamei
câțiva sâmburi de iubire au încolțit pe marginea lor
eu și ela râzând agățate de crengi
de fapt mâinile ei strângând mâinile noastre în timp ce noi creștem și creștem
iar ea devine din ce în ce mai mică atât de mică încât
rămâne doar fetus prins în uterul acestei iubiri
cu ochii ei verzi tot mai verzi
pat de iarbă mereu abia răsărită în care eu și ela ne tăvălim
pomul cu mere de aur deasupra și o voce cântând
'trei-ochi, ești trează, oare? doi-ochi, dormi, oare?'
iar ochii mei se închid
rămâne treaz doar ochiul tău imens și boltit
hamac pentru tata
în timp ce cu mâinile lui faci aerul cărămizi ridici zidul
îl simt cum crește și greoi o cuprinde pe mama
'până la glezne, până la pulpe, până la coaste, până la buze, până la ochi'...