1. Răvașul



S-a pornit din cer ninsoare…
Parc-auzi:
- Ieșiți din casă,
Undeva, în depărtare,
E o lume prea frumoasă.

Noi suntem alba solie
A-mpăratului-De-Nea,
Ce, pe toți,
Cu bucurie,
Vă poftește-n viața sa.

Nu mai pierdeți nicio clipă
Cu fulare, cu mănuși,
Vă luăm noi sub aripă
Și pornim spre cer
Acuș!

Dar copiii întrebară,
Privind solii sclipitori:
-Cum se poate
Ca o țară
Să se afle printre nori?

-Nu venim, nu-i de crezut,
Fulgii-n ceruri
Să ne salte!
-Și nici case n-am văzut
Chiar atȃta de înalte!

Ȋnsă Fulguleț, degrabă,
Scoase-un șifonat
Răvaș,
Adunȃnd la colț de stradă
Toți copiii din oraș:

“ȊMPÃRAT-DE-NEA POFTEȘTE,

Scria mare, alb
Și clar,

PE ORICINE SE-NDOIEȘTE

ȊN PALATU-I DE CLEȘTAR!"






2. Vraja



-Ce minune! se priviră
Ochi în ochi, cu raze vii,
Chiar acei ce se codiră.

-Sigur,
Sigur vom veni!

Și, pe dată, la dorință,
Se aflau... altundeva,
Fără a avea
Știință
Cum se poate întȃmpla.

Ȋn nemărginita zare,
Pe cărări de vreme ninse,
Mii de stele uimitoare
Þineau
Candele aprinse…

-E un vis! părea să spună
Uluita lor tăcere,
Cȃnd, ieșind Crăiasa Lună
La plimbare
Printre sfere,
Le lipi un zȃmbet dulce
Pe obrajii roș-aprins…

-Vis? Dar cine să se culce?
Zise-un pici de somn atins…

-O poveste,-atunci! E bine?
Spuse-un glas năbădăios.

-De-i poveste, se cuvine
Să te porți și tu frumos!

-Tu să taci, nu știi nimica
De minuni,
Nici n-ai crescut!

-Și tu, ce? Ești atȃtica,
Dar te crezi...!
Ești un urȃt!

Vai de ea, călătorie
Spre Palatul de Cleștar!

Rupȃnd vraja – cin’ s-o ție? –
Pe pămȃnt căzură iar.







3. Zȃna Bună


Pe obraji cu lăcrămioare
Și cu plete ninse, grele,
Ca o turmă de mioare,
Au uitat
Vorbele rele.

Ochii lor se prind de Lună -
Duși acasă nu s-ar da -
Poate,
Poate Zȃna Bună
Ce-și doresc îi va-ntreba.

- Eu aș vrea, că sunt cuminte,
Să am aripi argintii!
I-ar răspunde
Dinainte
Cel mai mic dintre copii.

-Eu, nimica nu aș vrea,
Ar grăi tremurător
Alt copil, dorința mea
E atȃt:
Să știu să zbor!

De-i întreabă, îi vor spune,
Negreșit,
Din suflet, toate;
Și doar Zȃnei celei Bune,
Care bolta o străbate...

Ȋnsă Ea, ne-nduplecată
De vreun gȃnd copilăresc
E la ora asta, iată,
Cȃnd
Dorințele pălesc.






4. Ȋn Palatul de Cleștar



Ȋn lumina-i orbitoare,
Ȋmpărat-De-Nea
Sosește:
-Dar copiii, ce fac oare?

-Dorm deja…împărătește!

-Ȋnveliți-i în lumina
Unui vis… nemaiavut!
Cu alb
Ștergeți toată vina,
Ca s-o ia de la-nceput!

Ȋnhămați devreme sorii
La trăsurile de-argint,
Să pornească-n clinchet
Zorii…
Presărați puțin alint

Pe năsucuri înroșite,
Pe gurițe bosumflate
Și aduceți fericire
Unde credeți
Că se poate!

Ningeți, ningeți cu sfială
Peste orice suflet mic,
Ca să scape
De răceală
Și să se înalțe-un pic!

Răsturnați cu dărnicie,
Din al vremii săculeț,
Cȃntec, basm și poezie…
Iar acuma,
Fulguleț

Pune-te pe scris solia
Ȋmpăratului tău, dar:


"AZI

AȘTEPT COPILÃRIA

ȊN

PALATUL DE CLEȘTAR!"







5. Visul alb



Luna își reia plimbarea,
Ȋmpăratul a plecat...
Licuricii umplu zarea,
Luminȃnd-o
Delicat.

Numai umbrele se-ncruntă
De necaz - așa sunt ele,
Fulgi de nea cȃnd se avȃntă
Și chiar se prefac
Ȋn stele.

Prin fereastrele-nghețate
Ale lumii
Pămȃntene,
Zȃna Bună vede toate...
Pȃn’ și visul de sub gene!

Ocrotindu-l, se oprește
Lȃngă puii somnoroși,
Stă un pic, îi învelește
Și le spune
Că-s frumoși.

Ei nu știu, n-aud nimica,
Fi’ndcă trece-n taină mare,
Altfel,
I-ar cuprinde frica
De povești nemuritoare.

Ea atȃt le lasă: dorul,
Visul alb, copilăresc,
De-a-și lua odată zborul
Spre cei care
Ȋi iubesc!







6. Fulg de om



-Ne-am trezit? E dimineață.

-Și noi suntem… tot aici!

-Un palat imens, de gheață
Am visat!

-Eu… doi fulgi mici.

-Să nu crezi că ai visat,
Fi’ndcă, uite-i, după tine,
Au venit…

-Adevărat?

-Ia deschide ochii bine!

-Mi se pare că au aripi…

-Știi, cȃnd simți că te ridică
Să le spui că ai un frate
Și că lui nu-i este frică!

-Dar nici mie nu îmi este!

-Fulgii simt atunci cȃnd minți!

- Fi'ndcă tremur…! Ce poveste
O să zici tu la părinți?

-O să spun că a mea soră
E, de-acum, un fulg de nea!

-Sunt și zȃnă… pentru-o oră!

-Ce noroc că poți zbura!

-Nu!
Eu nu plec nicăierea!
Nu-mi las frățioru-acasă!


-Fulg de om, cȃnd simți durerea,
Ea arată… că îți pasă!

Pentru inima ta vie,
O răsplată am aici:

Fulguleț
Scoase din ie
Un lămpaș c-un licurici,

O scufie de steluță
Vădind mare meșteșug,
Aripi noi...
Și-o bocceluță
Fără niciun beteșug.







7. Fulguleț



De te uiți atent, mai are
Trăistuțe și aripioare,
Scufii albe
Și lămpașe
Pentru zeci – mii de orașe!

Dar le-mparte…cȃteodată!
Cȃnd găsește-un
Fulg de fată,
Ori un fulg de băiețel…

(Mai pe-ascuns, și vreun cățel…)

Fulguleț!
Nu-i zi să piardă!
Tot ce-atinge, el dezmiardă!

O zi neagră?
Nu există.
Cum să ai inima tristă?

Pe deasupra, îi e dat
Să te ducă la Palat
Pe-un drumeag din vechi povești…

Þi-ai pus aripi?

Gata ești?







8. Invitație specială



-Eu nu merg, că sunt gras tare.
Și-mpăratul nu mă vrea!
El e suplu, fac prinsoare,
Cum sunt toți
Fulgii de nea.

-Cȃnd mă bbbălbȃi, nu îmi vvvine
La Palat să mă prezint;
Mama mă-nțelege bbbine,
Eu nu ppprea,
De ce să mint?

-Dacă voi dați înapoi
Despre mine, ce să spun?
C-am sărit la amȃndoi
Să vă bat…
Ca un nebun?

-Te-am iertat!

-Că nu mai dddoare!

-Da’mpăratul… Iartă oare?

-El i-a invitat pe toți!

-Cum adică?… Și pe hoți?

-Nu știm încă… Tu ai luat
Cornul meu abia mușcat?

-Fii pe pace, un stilou
Þi-am luat, că era nou.

-Nu te cert! Deloc nu-mi pasă!
Eu aș vrea să zbor de-acasă
Și să pierd - o zi măcar! -
Ȋn Palatul de Cleștar!

-Fi’ndcă eu nu cred c-am fost
Invitată, n-are rost
Să dau zor! Nu-i bună graba!

-Mie mi-e neclară treaba:
Voi ați vrea - dar nu doriți -
La Palat acum să fiți?
-Cam așa ceva… Tu crezi,
Că, murdară, o să-l vezi
Chiar pe Albul Ȋmpărat?

-Ba, să știi, azi m-am spălat!

-Bine! Să nu ne certăm!

-De ce nu?
Tot nu plecăm!

-Fi’ndcă am o presimțire!

Chiar atunci veni-ntărire
De la bunul împărat...

Fulguleț...

Cam transpirat,
Cu scufia într-o parte,
Ȋn trăistuță cu o carte
Și, în carte,
Cu-un răvaș:


“TOÞI COPIII DIN ORAȘ

CARE SPUN CÃ-S VINOVAÞI

SUNT LA CURTE INVITAÞI!"



P.S.

"NU GREȘITI ADRESA IAR!

CÃCI V-AȘTEPT CU UN MIC DAR!”







9. Drumul


Chiar cu aripi zdrențuite,
La Palat tot o s-ajungă!

Serpentine
Poleite
Vor elanul să li-l frȃngă….

Dar nici Ceața nu se lasă
Mai prejos - de ce s-o facă?
Doar ca niște țȃnci să iasă
La lumină?
-N-o să treacă!

Uite-i, însă, ce putere
Au acum!
-Hei, nu-i grozav?

Fulgi de nea... urcă-n tăcere,
Căci mȃndria-i
Lucru grav:

Poți oricȃnd de-a rostogolul
Să te dai... de sus în jos,
Ca să-ncepi – văleu! - ocolul
Lung, urȃt,
Primejdios!

Þȃncii parc-ar înțelege,
Inima li-i mai vitează,
O nescrisă, albă lege
Þine mintea, în zbor,
Trează.

Dar, pe-ascuns, din fiecare
Se înalță-un gȃnd fierbinte,
Ca o rugă
Către Soare:

-Ne deschizi drum înainte?

Iată calea…
Nu mai este
Mult prin codrii presărați
Cu argint…

Apoi, pe creste…

Ca, la urmă,-‘naripați,
Să găsească o cărare
Printre norii ce păzesc
Poarta cerului
Cea mare,

Cu însemn împărătesc!






10. Căutarea



-Cioc, cioc, cioc!… cu politețe.
Ca-mpăratul, așadar,
Să lea dea întȃi binețe,
Apoi, iute,
Micul dar.

-Am ajuns, dar nu-i acasă!

-Ba-i pe undeva, pe-aici…
Dar așa e el, ne lasă
Să-l găsim…

… Un licurici
Dintr-o dată se aprinse
Ȋn lămpaș.

Pe rȃnd, și alți…

-De aici, pe trepte ninse,
Cu cipicii te încalți!

-Ȋn cipici… albe sunt toate!

-Și frumoase... ca-n povești!

-Doar în cele-adevărate!

-Daca nu te-ndoiești!

-Oi fi eu un puști credul,
Dar la vorbe nu m-opresc!

Și-o porni el mai departe,
Cum ai merge printr-o carte
Ca să prinzi un tȃlc, ceva…

După el, întreaga ciurdă…

-Cioc, cioc!
Ȋmpărat-De-Nea?






11. Oglinzi



-Vezi și tu… ce văd și eu?

-Da…! răspunse tremurat,
Suind dâmbul alb, cu greu,
Către un tărâm visat,
Alt copil.

-Dar… tu vezi bine?
Eu mă văd... numai pe mine!

Oglinzi mari priveau la dânsul,
El, spre ele,
Mititel.
Mai să îl apuce plânsul,
De n-o fi și plâns nițel…

Nimeni, nimeni nu i-a spus
Că te poți simți “ciudat”,
Dac-ajungi
Acolo… Sus,
Unde n-ai mai fost vreodat’.

Cercetat... la suprafață,
O cetate ca oricare
E acel palat …de gheață.

Dar, când intri,
Ce mirare!

Nu dai de odăi ascunse,
Poduri, scări în serpentină,
Ci de-oglinzi,
Oglinzi pătrunse
De o pașnică lumină!

Nu-s pereți ca să separe
Între ele, încăperi,
Cufere
Să te-nfioare,
Gândind numai la averi…

Ci oglinzi, oglinzi curate,
Ca-n oricare, de privești,
Să te afli – nu se poate ! –

Bun... cum n-ai știut
Că ești!






12. Bucuria



Fulguleț, pe sub aripa
Lui de-argint, strălucitoare,
Așteptȃnd să-i vină clipa,
Scria-n taină
O scrisoare.

Mai pica pe ochi scufia,
Tocul, și el mai seca,
Dar în suflet bucuria,
Privind țȃncii,
Tot creștea.

-Iuhuuu, nu mai sunt grăsanul
Ce eram! Cum am slăbit?

-O, n-a mai căzut ttttavanul
Peste mine,-un bbbbȃlȃbit…

-Nu mi-a mai trecut prin minte
Să fur… Nici măcar bomboane…

-Iar eu, cum, cȃnd înainte
Le aveam, nu mai am toane?

-Ca zăpada-s de curată
Și n-am folosit săpunul!

-Plin de nervi, eu, altădată,
N-am bătut azi pe niciunul!?

Fulguleț știa de-acestea,
Ȋnsă-acum, tăcȃnd,
Scria
Despre taina din povestea
Ȋmpăratului-De-Nea.





13. Scrisoarea


"Dragii mei,

Vă scriu acestea
Pentru-a ști… și-a înțelege
Că aici, departe,-n ceruri,
Noi, toți fulgii,-avem
O lege.

Ne supunem ei de voie,
Căci iubim pe Ȋmpărat:

Pe oricine-are nevoie,
Ȋn zbor, ducem
La Palat!

Dar Palatu-acesta este
Altceva
Decȃt se vede:
E-o cetate-ntr-o poveste
Pentru cel care nu crede.

Pentru-acela, tot ce-atinge
E străin și e... de gheață,
Căci în inima-i se stinge
Focul Viu
Ce-l ține-n viață.

Pentru cel ce știe bine
Că ar vrea să se îndrepte,
Acest loc, i se cuvine,
Este prima
Dintre trepte.

Ȋn oglinzile în care
Ați pătruns cu-adevărat,
Iată taina cea mai mare,
L-ați văzut
Pe Ȋmpărat.

Și-ați aflat... cum vă privește,
Cu ce inimă curată
De nu află-n voi, firește,
Nicio vină,
Nicio pată…

Iar de se întȃmplă, poate,
Să uitați,
El are-un dar
Pentru voi, mici nestemate:

O oglindă… cu mult Har!"






14. Dor de casă



Copilașii, unul spre-altul,
Aruncau pe-ascuns priviri,
Înstelând treptat
Înaltul
Prea gingașei lor trăiri…

Aveau pace împreună
Colo sus,
Pe culmi-de-vis,
Unde însăși Zâna Bună
C-o s-ajungă
Le-a promis.

Ei dormeau, nu auziră…

Cum, de altfel, pe părinți,
Stând la rugă, nu-i zăriră.

Mama, tata…
Primii sfinți.

O, ce dor, acum, deodată,
Pe ei puse stăpânire!
Dor de casa minunată,
Dor de leagăn,
De iubire…

Însă cum aveau să facă,
Spre cuib, drumul înapoi?

Fulgi... pe buze,
Ca să tacă:

-La cei dragi... vă ducem noi!






15. Ȋntoarcerea


Luna-și face, lin, plimbarea
Pe întinderea umbrită
De păreri de rău…
Plecarea
Pe copii mereu i-agită.

Ori îi face să cam uite,
La ieșirea din Palat,
Cu tentații
Așa multe,
Să salute pe-mpărat!

Totuși, zâmbetul nu-i piere
De pe chip:
“Copii ei sunt!
Într-o lume de mistere
Începută
Pe Pământ."

Fulguleț alături vine,
Blând, pe umeri i se lasă.
Albul lui îi șade bine
Lunii,
Parcă-i o mireasă!

Alți fulgi trena vor să-i ducă,
Unii-n păr îi prind
Steluțe;
Numai timpul îi apucă
Și-i aruncă-n săniuțe.

E frumos drumul spre casă,
Printre munți, peste coline,
O ninsoare ce, duioasă,
Lasă amintiri
Senine.

Lumea e tot mai aproape,
Cazemate
De zăpadă,
Anevoie înălțate,
În vizor au lunga stradă.

Bulgării… din nea pufoasă
Înspre ei pornesc asaltul.
Iată-i, în sfârșit, acasă,

Râzând,
Unul peste altul…