Ea spăla într-un lighean niște
Haine mici
Și mâinile îî erau roșii la încheieturi
Într-un fel de casă
Care se prăbușea
Sub greutatea
Acoperișului de-asupra căruia norii cenușii
Păreau folii mari de azbest.

 

Urma o înmormântare și copiii trebuiau să fie
Spălați, îmbrăcați în costume
Negre,  gulerele albe trebuiau să fie
Apretate,
Iar în casă la micul dejun
Trebuiau să aibă pe masă
Ceai de fructe, pâine cu unt și cu gem
Și totul să fie de o curățenie exemplară.

 

Pe drum, încă nu ningea
Dar ploaia își ascuțise unghiile,
Odată cu venirea zorilor  -  deși era încă noapte
Și ea nu vedea bine acul mijlociu al ceasului
Lăsat pe perete.

 

Încă locuia cineva aici
Și se uita pe geam să vadă dacă
Mașinile negre au ajuns, trecând
Prin gropile săpate adânc de roțile auto-basculantelor
Care aduseseră
Pietrele
Pamântul și cărămizile
Cu care se ridicaseră blocurile,

 

Și apoi se turnase – asfaltul.

 

Și de la balcon după ce se tăiase curentul
Se uita la păsările negre ce dădeau târcoale
Buncărelor pline de gunoaie, îngrămădite câte două – trei
La marginea drumului,

 

la ciorile de semănătură
Pe care le văzuse în multe alte locuri
Pe câmp
Atunci când trecea cu mașina și ducea copiii
la școală..

Acolo erau primiți toți copiii care stăteau departe și care
Trebuiau să vină singuri pe jos.

 

Și se ruga la un singur Dumnezeu
Să se usuce rufele până mâine
Se gândea la el la fel ca în timpul acelui film
de groază
În timpul căruia nu mai simțise, nici foame, nici frig,
Doar teamă,
Pentru că toate simțurile îî fuseseră sublimate
De povestea aceea
În care ei erau fantomele
Și ceilalți vedeau lumina, stăteau la masă, mâncau ochiuri
Și ceai și pâine,
Și se jucau, se duceau la servici, își zâmbeau cu drag
Unul altuia,

 

Erau vii asemeni păsărilor de noapte
Care se trezesc ziua doar pentru a observa
Că a răsărit din nou soarele
Și totul este în ordine
Și se poate dormi, învelit în penele negre, ca într-o plapumă călduroasă
Se poate dormi în liniște, încă o zi

 

în timp ce zidurile zboară
ușor ușor
ca niște foi de hârtie.