umărul alb odihnește privirea virgină
pe tendonul de… vreme uitat
ca un orfan pe un peron
din gara unui sfârșit
dezgolit de strigăt
abreviat

picioarele lucide se opresc din călătoria albă
la destinația prăfuită de neodihnă
dojenind copacul ce-și plouă
frunzele toamnei de mâine
într-un nod de amintiri
niciodată altfel
balul serilor
albe

impresia de alb tresare din carul unui timp
neprecizat în ortografia privirii
ce a încetat să tot aștepte
aplauzele culorilor
la nunta florilor
dintr-o noapte
albă.