se uscă sufletele noastre
printre nervii întinși bate un vânt alb
dumnezeu pășește în iarba pitică
și se scutură de timpul care nu-l mai încape

nu e nimic de zis: pe dinăuntrul palmei mele
crește o gară, iar șinele, lungi, contorsionate,
se întind de-a lungul brațului, pulsează violet
ziua devine rotundă și troznește din restul orelor
mă închid aici până când sângele
va reuși să erupă
din spatele oglinzii

ești un război pe care nimeni n-o să-l câștige
e atâta liniște că fiecare ne-am duce să murim separat
bate un vânt alb
și sufletele abia mai au gură să strige
taci! ta-ci!
la poarta asta nimeni nu bate
și dincolo de ea e o așteptare cu picioarele goale

se usucă sufletele direct din tendoane și mușchi
se aude adierea ca o lamă de ras trecută pe jugulară
iubito, iubitoo,
sunt la fel de părăsit
ca o scorbură în care nu s-a prăvălit nici o pădure