Ascund în mintea mea o făptură magică.
O plac! Suntem pe aceeași lungime de undă...
La capete diferite.

Nu! Nu ne contrazicem!
Ne scăldăm în aceeași lumină.

Frica și nefrica,
Atunci când devin simetrice
Determină...
Mereu, determină orice care să justifice
Poziția unuia dintre noi, la oricare dintre capetele
Pe care ne argumentăm.

La mijloc șade simplul adevăr
Când centrifuga ne preschimbă,
În privitori și în imagini
Văzute în oglindă.

Chiar și îngerul care din nepotism pur
M-a acaparat sub aripa sa,
Se desprinde greoi și
Cu toate că avântul îl creăm împreună,
Nu vom putea zbura în tandem...
Cel puțin, nu încă...

Născoceala de legi ale haosului,
În nebunia sa pură,
Excelează pregnant în ideea
De a legifera, mai degrabă decât în aceea
De a înțelege dimensiunea imensului,
Ce vom încerca a înlănțui prin legi.

Ca haos, mie mi-ar plăcea să fiu liber,
Să mă manifest în felul în care
Mă manifest Eu, ca haos...
Mai mult decât să fiu înțeles,
Aș prefera să fiu
Pur și simplu privit.

Și dacă din ordinea așezată peste priviri,
Doar ca să pară că toate se găsesc la
Locul lor, aș înțelege ceva...
Poate n-aș mai fi atât de haotic
În toate manifestările mele,
Manifestări care, de altfel,
Se întâmplă cu sau fără legile cuiva.

Un întreg cosmos și câțiva bulgări de lut
Pe care, dintr-o întâmplare,
Au apărut aceste minuscule și haotice făpturi,
Este al meu, aparține în haos
Ordonându-se de la Sine,
Ori de câte ori aurorele boreale,
Vârtejurile negre sau albe,
Hotărăsc să pară altfel
Următoarele miliarde de
Unități de măsură...
(Acceptate
Pentru a închide și Timpul
În temnița unor banale cuvinte ordonate.)

De fapt, există doar frica de a vedea mâine,
Marea Lucrare arătând altfel,
Altfel decât mecanismul imaginativ,
De acolo din beciul înțelegerii
Și mai ales din cel al neînțelegerii
Unui arbitrariu “nelegiferat”,
“A hotărât”, că totul trebuie să rămână nemișcat,
Doar pentru a se bucura de iluzia
Unei stări de siguranță.

Manifestarea normală, mie, tot din nepotism,
Mi s-ar părea a fi cea de așteptare
Și de continuă acceptare, fără un proces adaptiv impus,
Lăsând ca din întâmplare să prindă formă, Iubirea,
Prin înțelegerea că nimic nu depinde de altceva
Și că toată forfota și negarea
Lasă Lumina să intre,
Doar cât poți vedea atunci când...

Ai privirea ascunsă sub un bandou.