Crăciunul pentru alții e numai spiritual,
prilej să fie buni,
cum n-au fost niciodată.
au foc în șemineu, mâncare lângă mână, colinde pe la uși,
iar înaintea nopții – bucurii prezente și capitulative.
cu toții se bronzează pe un fel de plajă
a unei mări întoarse în inimile lor.
dar este iarnă totuși,
iar marea cenușie se răscolește-n sine
și vrea să se arunce nicicând mai realist,
să muște din tăcerea încremenită și albă a acestui țărm
de omenire mică.
și de această dată stau singur la un geam al ei,
nins de melancolii, precum bătrânii sterpi.
aș vrea ca tu să fii, la marginea unui oraș real,
o stradă întinsă și goală, iar eu, un viscol aspru,
să te colind păgân,
să îți rostogolesc în ritmuri greu de înțeles și descifrat
podoabele toate.
două grămezi de frunze ude,
lăsate acolo din nu știu care zi,
sunt aureole perfecte și clare de sâni lucizi și reci.
iar niște haine negre,
lăsate de bogați pentru norocul cuiva,
așteaptă să le mișc, întocmai cum altădată părul tău
îmi aștepta mâna care să-i arate direcția fericirii,
nemuritoarea gravitație și tot ceea ce ține
de calme așteptări și confortabile-nțelesuri.


la orizont, în om, amurguri viorii
se logodesc cu noaptea
și-n margini de gând
imagini vin, pe rând,
să-mi încolțească timpul.