Până rămân fără expresie
Continui să îmi exprim durerea,
După care trântesc porțile ca vântul
Și construiesc peste depresie.

Nu vrei să deguști viața amară,
Mai bine rămâi in al meu palat de pagini
Între zidurile-mi râsu-i mut,
Dar tot mai bine ca afară.

Cuvinte pe prag scrijelite, șapte
Atâtea camere și toate goale,
Ferestre permanent închise,
Iar pe holuri, numai șoapte

Frumoasă sună a obsesie,
Poveste fără de copertă,
Vorbe dulci pe un tron rece,
Și nu lasă nici o impresie.

Nu mă înjunghia, pasăre rară,
Căci eu n-am cenușă să renasc,
Însă focul arde-n mine încă
Și iubirea-i o povară

Paleta noastră de culori lipsește,
Din atâtea fapte au rămas doar două
Roșie ești tu și negru eu,
Dar una în cealaltă trăiește.