Ce-aș fi putut și eu să îți cuvânt,
au început și alții să-ți recite
și la urechi ai tot atâta vânt
cât morile de mult hodorogite…

Același vechi preludiu monoton
îl varsă toți coțcarii către tine,
încât mă pierd, precum Galaction,
în mii de povârnișuri carpatine,

pe când tu-l mângâiești pe fiecare
obraznic foarte versificator.
Le fac, încet, în gând o programare
la care oră fix să îi omor -

ce-mi place să le-adulmec agonia!

Și ție, ce-ți mai place poezia...






Ultimul flașnetar

Cu antimoniu poleind, discretă,
Luna spre casă-mi alungise zorii,
când pașii mei au prins umbra viorii,
ce tânguia amar, dintr-o flașnetă.

Eram cu sufletul ca o firidă,
în care absorbisem taina lumii
de catifea, pe care nici postumii
vestiți n-au reușit să o deschidă.

Făptura care îmblânzea arcușul
de tablă, al viorii cu mânere,
mi-a spus șoptit: "Nu îndrăznesc a-ți cere
decât o clipă să-ți oprești urcușul.

Nu-s cerșetor și nici o arătare
a negurii, cu glasuri de sirenă,
care ucide lent, la mine-n venă
nu prafuri albe duc, ci o-ntrebare.

Doar un raspuns, eu, corbul de pe umăr,
ne-am îndemnat să-ți cerem, laolaltă:
Ce-i dragostea? Privirea ta înaltă
e-aprinsă-n fericiri fără de număr."

Avea-n tăciunii ochilor cinabru,
iar din clavicula ei albă creșteau gheare
și roșu adâncit în fiecare
arteră mirosind a candelabru.

"Ce-i dragostea? E ca o nebunie
ce îți cuprinde creierii anume,
un chivot ferecat de groase brume
care, deschis, te arde și te-nvie.

E mărul de-auriu pe care Eva
l-a pus ca nod în gâturile toate
hrănite cu iluzia că, poate,
așa vor bea dumnezeirii seva.

E-aureola rozelor cu ace
înfipte-n rodii nepleznite încă,
din care Tristan cojile mănâncă,
pe când Isolda miezurile face.

E doar otravă sau e numai miere,
ce mai pudrează buza Julietei
ori lamă tăind roșu pielea cretei
cu hematii, când și Romeo piere."

"Taci, rup acum și frunza de acantă,
pe care fruntea-ți darul meu n-ajunge,
sătulă sunt de versuri nibelunge
și te opresc din cântu-ți de bacantă."

A dispărut, lăsându-mi în flașnetă
alți corbi să-nvârtă muzica de sfere
de care-atârnă-acum, doar ca mânere,
mâinile mele, cruci de amuletă.

Iar porii-amestecați cu antimoniu
în plumburii semințe se înnoadă
cu pașii strânși în colțul fără stradă,
ca pânzele pe arca lui Antoniu…
...

Mai simt și azi pe buzele-mi, ardent,
un deget ca de ambră parfumată,
și-n far de Rolls, cum strigă, deodată:
„Ești fraier... Iar eu ... uite... am client!"