Ostatică pe o frunză ce curge
spre rădăcinile palmelor,
mă simt atrasă într-un vortex
deschis dinăuntrul neliniștii.
Sufletul meu,
pustiit de furtuna de ieri,
iscată din nimic
într-o zi de vară adormită și tulbure,
îmi culege cuvintele
crude de pe buze,
fără a le mai aștepta coacerea.
Încerc să mă contopesc cu ploaia,
transformându-mă
în stropii revărsați,
ca niște imense semne de întrebare,
ce-mi îmbrățișează numele,
îmbrăcat special
pentru a fi risipit bucățică cu bucățică
deasupra orașului meu natal.
Undeva, pe un acoperiș,
timpul mai păstrează intactă o floare:
partea mea de iubire.