Știu că n-ai să mă strigi!

Și... la naiba,
chiar îmi doresc să-ți crape plămânii
răsuflând din greu
când îmi rostești numele,
să îți uiți condiția
și să treci peste bariera aceea
pe care, involuntar, am clădit-o...

poate pentru că nu mă cunosc,
poate pentru că nu știu
că și-ntr-o ploaie devastatoare
poți găsi frumuseți,
poate pentru că n-am gustat niciodată
din înălțimea unei stele,
pentru că sunt necitită încă...

tu lasă doar înscris în carnea mea
păcatul furtunii
pune-i copacului tău rădăcini
și înflorește-mă în el
până ce iarna nu ne va îngheța strigătele...

oare ai să mă mai strigi?