ne vedem tot așa de rar cum plângem
sub cerul desprins la un colț
mereu e ceva schimbat – un mic amănunt
pe care-l zărim în cursul vorbirilor lungi
despre viață pur și simplu –
pe pagina trupului și vrem a citi până la capăt,
dar ne opresc asfințitul, marea,
umbra ce pâlpâie-n aer aprinsă de gând,
sau poate delta timpului ce se varsă în noi.
pipăim întunericul ca pe fața unui prieten
plecat dintre noi și îi ghicim zâmbetul stins
ce îmbracă de-acum spațiul apăruților.
despre înviere nu spunem nimic,
deși lipsa de apetit pentru lamentările zilnice
ne face să credem că am fost atinși.