zilele mele se subțiază ca viața peștilor dintr-o fregată
parcă aș trăi într-un port care nu există
nici pentru ape
nici pentru nimic

ca un asfințit singurătatea mea își aruncă
năvoade în depărtare în apropiere
în afară înăuntru
sus în stânga în dreapta jos
peștii ciugulesc
în apropierea unui port care nu există
am mai spus-o

(atunci din privirea mea uneori se ivește o coastă
absentă
tăcută și mlădioasă
ca lumea interioară a maestrului Eckart)

e ca și cum ai merge pe un drum ce se depărtează de toate
până și de inima ta
de pieptul pe care l-a locuit
ca și cum aș fi mers fără să știu că merg
să văd fără să știu că văd

ca și cum cineva își amintește cum arătai atunci când încă nu existai

ploaia se dezbracă lângă un port
acolo s-au adunat războaie
moloz, bârne
filosofii greșite și frunze ude dintr-o viață aspră
sârme încolăcite
ca mai apoi să iasă plutiri
și ploi și verdeață
și doruri
lângă
o apă la care încă nu ajung
în noaptea aceasta

așa, și…
ziua