Pentru mine, pătimașul aspru și nemuritorul,
crezi că interdicția va fi mai aprigă ca dorul?
tot ce nu mai vrei ori nu mai poți să-mi spui
aduce-o beznă mare când pleci și când apui.



pământul banal, orizontul singur, blestemat,
înfricoșate-mi caută pe trup și pe palme stigmat,
ca să înlocuiască lumina și ele să poată să fie
și mai departe pustiitului om aspirație, trufie...



dar toate iubirile noastre să aibă vreun rost?
dacă da, și toate cuvintele ar fi un adăpost.
în cazul tău nu e nevoie de sentimente letale
pentru ca eu să pot gândi cu gândurile tale.



și de ce să mai deschid fereastra dacă,
în loc de cer și de păsări,
de fiecare dată vii tot tu și îmi zâmbești?
vei sta departe de dobândirile de azi ale lumii,
chiar dacă nu-ți voi spune eu...
dar nu poți să vrei să te ridici să mergi
și în același timp să disprețuiești și drumul,
și călătorii care sunt pe el înaintea ta.



la fel e cu iubirea...



știu milenara interdicție,
să nu te pot îmbrățișa pe dinăuntru niciodată,
dar lasă-mă s-o fac numai cu ochii
și-n ochii noștri să existe fantasma unei lumi
ce-ar fi putut să fie, și real, a noastră.



am vrut să trăiesc adânc până la adânci bătrâneți
și am omis că, la un moment dat, voi vedea că lumina e sus
și bătrânețea a îndepărtat prea mult de la mine
marginea de cer sau de pământ,
spre care-aș fi putut să urc doar singur.