uneori
pornesc la drum lung
și mă opresc din când în când să mă aștept din urmă
mereu uit ceva mereu las o parte în acel înapoi
câte o iubire rătăcită în iarnă
ori cuvinte uscate pe ramuri subțiri de viță de vie
ori oamenii mei iubiți care au murit și încă mor

uneori
mă opresc la malul unui râu curat și rece
cu privirea înspre linia destinului
care se pierde în păduri uscate
și-apoi pe lanuri întinse unde macii își apleacă gâtul
și plâng

uneori
dar doar uneori
încă mă simt un copil sărac
cu picioarele desculțe și murdare
cu părul scurt - pesemne nerăbdarea mușca din mine pe atunci -
în jurul meu aleargă inocență dar viața nu e o întrebare
viața e fiecare zi în care de dimineață mâncăm ouă prăjite
și pâine
viață sunt orele în care copii mari și copii mici
luăm sapa în mână și muncim pământul pe care alții
nu l-au simțit niciodată sub picioare

viață am fost eu însămi până când m-am oprit
într-o realitate crudă de a mă despica singură
de vise de gânduri de dat și de luat
până când pe dulapuri stau cocoțate doar sticle de alcool
ca și bomboanele frumos colorate în bradul de Crăciun

cât e de straniu cînd ajungi să tragi din secunde
ca dintr-o țigară pe terminate
când lumea întreagă e la brațul tău ( se spune )
dar mereu rămâi același copil sărac și murdar
cu ouă prăjite la micul dejun
și cu o sapă în mână