suntem stăpânii propriului timp
și muțenia/ abia acum/ devine o rugăciune (Adam Puslojic)

arată-mi locuri pe care privirea nu le poate
atinge
iată, zborul ține strict de virtualitate
motoarele create de noi sunt sfărâmate
în interiorul paginii
lecțiile de imaginație pe care le-am primit
insuficiente
iată, îmi întind aripile – o pregătire pentru
inevitabila execuție
aștept mișcarea definitivă
renunțarea materiei la asprele-i legi
gloria răsunătoare
iluzia că sunt/ că ceilalți știu asta
iată saltul acesta ca un complot împotriva firii
și între noi câtă liniște…



*
atunci ne simțeam în siguranță
zburdam copilărește pe câmpuri minate
cu respirația străină a
prizonierilor
împărțiți între nevoia de hrană
și aceea a contemplării

azi suntem înainte de toate oameni
strigam mulțimilor
deși ne îndepărtam înspăimântați
de ultimul nostru răsărit

**

pentru că în zilele astea nu
mă mai mulțumește nimic
iar superstițiile pe care le imbrățișez
la tot pasul
fac parte din metabolismul lumii
m-am săturat de lucruri temeinice
dati-mi artificiu, dati-mi discurs politic
modificati-mi adn-ul
în apa sălcie a cotidianului
dar mai ales țineți minte:
nici un cuvânt despre dragoste
prefer să stau pe întuneric
să apar brusc în lumina farurilor