agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-07-28 | |
Ce-adevăruri irosit-au marii noștri scriitori
Să se prăfuiască'n rafturi necititele valori. Au tocit a lor penițe să cuprindă'ntre coperți Ca citindu-le, în gându-ți să trăiești mai multe vieți. Au murit cu cartea-n mână, au căzut cu ea pe piept, Iar acum sunt puși în beciuri de prezentul cel nedrept. Gândurile lor mărețe, chinuri ce-au durat mulți ani, Zac acum roase de șoareci, mucegai și șobolani. Ne-au lăsat comori de aur din suflete mântuite, Și acum se'alege praful de scrierile bântuite. Am uitat ce-i datoria, sau onoarea cea curată, Am uitat de puritate sau cum se iubea odată. Omul nou citește ziarul, sau citește o revistă, N-are timp ca să viseze în viața lui mult prea tristă. Niciodată nu-i ajunge, bogația, dar arată, Ca și când de bani îi este, viața lui, mult prea pătată. Dă din gură pe la spate, declară că este brav, Dar în față cu'adevărul se poartă precum un sclav. Cea mai mică provocare, cel mai mic și slab motiv, Îl transformă'n căzătura și în amărât bețiv. În întunecata-i minte, nici iubirea nu-i iubire, Este doar dorință crudă, cu băloasa lui pornire, Vrea să-și răcorească râvna între pulpe de femeie, Să deschida cât mai multe, uși de'acestea cu'alui cheie. Ãsta-i modu'n care omul calcă oameni, și străbate Și se-ascunde de-a lui teamă, și a sa singurătate. Iar femeile ce-și poartă, sus a lor feminitate, Cu-a lor poale foarte scurte, sunt doar biete desfrânate. Păcălită e femeia ce crede că cinste are, Când a schimbat fără număr, cearșafuri și dormitoare. Când își dă feminitatea, și o schimbă ca pe-o marfă, Chiar de nu primește bani, după norme, e o boarfă. Acești oameni se dau mare, mare'n cercul lor pitic, Ce în calea veșniciei nu înseamnă mai nimic. Au lăsat credința veche și ridică osanale, Unor idoli de hârtie, ce-și expun pieile goale. A'nșela e'obișnuință, obiceiuri pervertite, Scaldă-se toți într-o viață de pierzanie sortite. Iar atunci când se ridică câte unul mai curat, Gloata proastă se distrează și aruncă cu rahat. Nu contează ce e rău, nu contează ce e bine Când prostimea-i păcălită cu un circ și cu o pâine. Râd scursurile cu spume și aplaudă cu toți, Când în față sunt expuse cârdășiile de hoți. Aș putea cu a mea minte, să m-ascund adânc în vis Să nu iau în seamă lumea, sau să iau totul în râs, Aș putea s-aplaud circul, aș putea să mă prefac, Aș putea să-mi ating scopul cu metodele de drac. Dar nu caut să-mi acopăr fruntea cu cununi de laur, Nici să cad sub greutatea unei coroane de aur. În a mele visuri caut, în păduri sau în pustiuri, Acel izvor care naște iubirea în râuri, râuri. Poate judec mult prea aspru, dar nu'cerc ca să o sperii, Lumea asta ce-i condusă de mișei și de mizerii, Și încerc asemeni lor, a străbunilor semeți, Să rămân o viață'ntreagă în poziție de drepți.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate