aici în mijlocul petecului de pământ
pașii iau forma lutului îmbibat cu apă
palmele modelează diapazoane din fiecare susur
iedere și ferigi uriașe mi se încolăcesc în jurul gleznelor, iar frica mea nu mai e frică de mult
frica mea e surzenie

e prea multă liniște aici, deși în jurul meu sunt minunile lumii
cascade uriașe, cascade-iele ale sufletului ce împrumută voci apei
inima are pereți curgători, cascadele zornăie a ticăit, iar pendula timpului însângerează mereu orele fixe
sunt orele alea în care îți citesc de pe buze
danaaaa, …tu auzi? danaaaa...
orele alea de care tu nu uiți să-mi amintești că dragostea crește pe măsură ce-o împarți și durerea, da, și durerea scade pe măsură ce o împarți…

e prea multă liniște, iar eu am ajuns să sparg visele în dinți și durerile de pereții cascadelor
spargerea asta are sunetul ei
eu nu-l aud, dar îl simt…
îl simt atât de puternic încât ecourile lui mi se preling printre sinapse, curg a rășină
uneltele mele sunt dalta și diapazonul
sunt precum lutierul timpului în încercarea de a crea punți

între noi se nasc doar cuvintele-…sunetele, îmi spui, sunt ecourile inimii
sparge în dinți sunetul și împletește-ți corzile viorii din suspinele noastre
poate numai așa scrâșniturile lor vor sfredeli ca un burghiu Prăpastia celor trei poduri în care tu, eu și cuvântul adulmecăm tăcerile…
(Dana Logigan)