când inimii nu-i mai e de ajuns aici
și nici îmbrățișarea fierbinte a trupului
o lume de oglinzi te așteaptă să deschizi ochii
iubire
să cobori cupola fumurie a nopții cu surâsul tău alburiu
să urci pe verticala vieții
apoi să așezi dimineața pe pieptul ei gol
din care să crească ramuri subțiri de mesteceni
deasupra lor
la capătul funiei de timp de care stă atârnat trupul lumii
un cer de oglinzi te așteaptă sa deschizi ochii
omule
să te ridici din genunchi pe verticala iubirii
să aluneci din solzii eului mic - din universul acvariu -
în care fiecare gând e un zid fiecare trăire o cămașa de forță
să ieși în eul mare
fără distanțe fără contururi
în care aici e oriunde
oriunde
departe de capătul funiei de timp de care stă atârnat trupul tău
ca o piele de șarpe lepădată demult
în arșița sângerie a inimii