îmi cobor necuprinderea în poala anotimpurilor
într-un irezistibil peisaj boem
cu frunze neodihnite
de atâtea dorințe
toamna

o femeie frumoasă
cât libertatea unui cuvânt
uită să se lase uitării în vers
uimită de umbra unei mărginiri
însăși toamna

ascult tăcerile
ce îmbătrânesc cu fiecare seară
ieri au fost prezente precum femeile iubite
azi par absente
de la lecția provocărilor directe
din parcul de la chindie
cu băncile reci
pe sensul de mers al unei biciclete
eu
imagine neclară cu accente arămii
în pântecul unui oraș
fără tine
pustiu.