te-aș putea iubi
cu teamă ca nu cumva să-ți întrerup liniștea dintre oase
când îngenunchezi.
În agățările mele
e mai mult decât ploaia care udă
pământul potolit de adevărul cu care pășești în tot mersul tău
(să dai vieții un sens, unul care să meargă).

Undeva unde aduni muzică și zdrobire
aștept mângâierea să-ți cadă ca o mantie de care se prind stele
peste care tragi din tot întunericul să luminezi
ca o zăpadă care ustură printre degetele vii și îngropate
sub lumânări negre.

Undeva unde aduni muzică și zdrobire
cerul se rarefiază la fel și ploaia.