nu moartea mă sperie,
ci dragostea ta
tatuată direct pe frunte,
direct pe irișii care se dilată,
care nu pot ascunde ceea ce numai tu simți,
acolo, în spatele pereților tăi,
în spatele singurătății tale atât de exacte, atât de pregnante,
dincolo de tranșee,
dincolo de toate celelalte războaie care te-au măcinat, te-au hăituit
și-n care nu crezi

uite, suflete, îți cântă fluierul picioarelor, îți plânge direct din rotule,
peste oasele tale va veni un alt fel de sfârșit,
o brumă peste care melancolia va picura atât de încet
ca și când ai muri

aici e o tăcere ascunsă sub var,
sub unghii, sub pie-le!
fiecare adiere e amintirea parfumului tău,
e o dimineață cu gingiile umede
și, da, iubito, astfel îți urlu, a-c-u-m îmi e dor de tine
de parcă dumnezeu s-a făcut nevăzut,
de parcă urmează să nască o altă închipuire,
de parcă plânge în hohote și
nicicând nu s-a simțit atât de părăsit
și de mic

acolo te port, sub pleoape,
ca pe toate iubirile care te-au răvășit,
ca pe toate minunile în care nu crezi, în care tot te-ai ascuns,
ca pe resturile zilei, aruncate pe asfalt
și care sunt doar reflexii ale ceva în care nu te mai regăsești

nu moartea mă sperie,
ci doar ce anume te face înalt și până unde
poți ajunge, la al câtelea cer,
astfel, iubito, eu mor,
ca o frunză care nu știe dacă urmează să cadă în nori
sau spre pământ

așa se dilată irișii,
precum stelele, când picură,
doar ei îți pot spune ce se ascunde în suflet,
cât să mai suporte
și până unde,
în spatele pereților, reflexia mea te așteaptă sub var,
aici e o toamnă care-ar putea să îți spună
că nu e bine să plângi....