E rară ea floarea de colț, dar și mai rar e când nu poți
Să stai fără de ce ți-e drag, să-ți pierzi orice speranță-n prag
Atunci când vrei a poposi, pe prispa casei și-ntr-o zi
Să guști din al naturii paradis, mai ieri părea decât un vis.
Acum când eu mă las aproape, de ceea ce în vis de noapte
Þi se relevă tot mai des, și simți dorințele cum îți dau ghes
A te răzbate c-altădat, mai poți sau nu să te cobori din pat?
Ai apărut de nicăieri, dar plină de mister dezvăluit
Doar în făptura ce adesea cerșea, pic câte un pic din seva-mi de neânlocuit.
Tu floarea mea de colț nepieritoare, mărită floare ce sub razele de soare
Vei respira alăturea, dar nu de sora cea ce numai ea
Te tot așteaptă să-i fii strajă, și să dispară a ta mreajă
Pe care muntele ți-o dă, ce doar destinul mătură
Atunci când meriți mai nimic, de ești pierdut sau de nu zic
Doar vorbe grele și urâte, ce nu mai poate nici chiar el munte
Să mai asculte neâncetat, de decuziuă până la-nserat
Și-apoi în ziua următoare, când totul este iar scăldat în soare
Să sorbi din roua cea de dimineață, apoi să spui câte-o povață
Să tot rămână peste timp, cu mine, tu, nimic în schimb
Și doar istoria de munte, să tot ne plimbe și-n redute
Să ne adauge o floare, tot cea de colț, că-i la mare căutare.
Am așteptat să treacă timp, tu ai propus ca să mă schimb
Dar nu în microstructura mea interioară, ci doar în felul în care plimb
Al gândului curs peste zi, când tu n-apari și nu mai vii
În calea sufletului cel rătăcit, pe care azi l-ai părăsit.
Cu o dorință macrostelară, mă pierd în tot ce mă-nconjoară
Mă las uitat de timp și loc, mai vreau măcar o dat` să sorb
Din al trecutului iz de plăcere, când totul era întins pe miere
Și chiar și când te-ndepărtai, tu tot în calea mea tânjeai.
Revin la tine iar cu drag, tu floare tristă ce tot stai în prag
Să vină gândul bun spre tine, să poți porni totul în mine
Și doar atunci să tot presar, tot flori de colț primite-n dar
Să fie tot covor de flori, doar dalbe flori ca de trifoi
Ce poartă un noroc sublim, de când tot vrei ca eu să vin
În calea sorții ce odat, am tot crezut că s-a pierdut ciudat
La margine de infinit, pe unde nu aș fi venit
Căci drumul fericirii stă în noi, dar nu în frunza de trifoi
Ci-n gingașa floare de colț, ce te aduce pe la porți
Ce numai sufletul curat, știe să le ofere imaculat.
Epilog:
Tu floare de colț, de din neant
Te rog să nu mai stai pe cant
Și să revii la ce-i al tău, căci nici eu nu mai sunt flăcău
Și-am așteptat, ca niciodat, să nu mai fiu tot trist și-odat
Să se termine cu tristețea și să răsară iar noblețea
Din tine tu floare de colț, atunci când eu sunt al tău hoț
Un hoț al existenței universale, cu flori de colț, în rest chiar nicio floare.