împins în întunecime alunec încet
cu fața suptă și trupul tot mai încovoiat
zi de zi pe drumul vâscos prin golul lumii

rănile unei zile nu mi le mai pot ascunde sub armuri

în fiecare seară scot cuțitul din inima somnului
și-l pun la căpătâi pătându-mi așternutul cu sânge
iar dimineața când aștept să apară soarele
doar sângele destrămat noaptea în vis podidi cerul
ca niște nori sacojii prevestind
alte răni, alte câmpuri de luptă

nu voi putea supraviețui și acestei ierni

îmi voi lăsa afară la gura vizuinei
sufletul în vatra unui foc uriaș
iar înăuntru voi muri încercând să sugrum
pământul luminat de moarte