când m-am întors la ea nu mai era
intrase, punând lacăte mari porților inimii,
în odăile căreia se ascundea de mine
sângerându-și tristețea
am dat să deschid cu primul șiretlic,
făgăduința într-o revenire statornică
dar pavăza n-a cedat
am zornăit din spatele limbii jurământul
cum că pierdusem cărarea, dar nu,
nici șoapta strecurată printre
tic-tac-urile posomorâte și triste
n-a fost auzită.
am mai încercat lamentația,
amenințarea și desuetele
serenada, poezia, dar și blestemul
zadarnic.
vedeam doar cum rătăcirea mea
se-amesteca pe sub porți cu
sângele care arsese odată de dor
acum împietrindu-l și zidind-o în uitare.

iar eu așteptam afară din toate,
amuțit chiar de cea cu care plecasem
minciuna care
m-a și părăsit mai apoi lăsându-mă
singur