Linia orizontului, un rest de la ultima mărturie,
arc deschis între păduri
pe sub care trece un râu și o șosea,
nu știi de unde vin
și unde se duc.

Femeia îmblânzită pentru o vreme
până-i revin reflexele de vânător,
avea gesturile prost regizate
ca într-un teatru absurd.
Îmi gestiona cu teamă sentimentele
pentru a găsi echilibrul în care să stau,
să-mi fie rotunjite părerile
și ascuțirile de unghi din priviri.

Nu a găsit niciodată un loc sigur
doar un fel de cuib
undeva izolat
la margine de lume
unde zilele curg din inerție
fiecare la fel
până când afli că nu faci nimic
mai mult decât
să trăiești normal.