Am șoapte-n mine risipite,
Mă răscolesc și mă îmbie,
Într-o agonie amară, vie,
Mușcă din carnea ce nu știe
De ce nu-mi apăr rănile cernite,
De ce mi-s mâinile-amorțite,
De ce dușman mi-s mie.
Îi pot spune atât: nu am voință,
C-a mea putere nu-mi vrea bine,
Nu tu ci eu lovesc în mine,
Mă năruiesc ca roiul de albine,
Ce fulgeră, fără conștiință,
Într-un pustiu fără credință
Și unde astăzi este fără mâine.
Când oboseala mă va prinde
Și rănile vor înceta a plânge,
Am să le spăl cu drag de sânge,
Mă voi opri a mă învinge,
Și din speranțele plăpânde,
Voi face paloșe și te voi frânge,
Și-n tine mă voi stinge.