Frunzele ofilesc învelișul vorbelor,
unde nimeni nu îngână păsările,
niciun poet care se-nvăluie-n cuvinte
nu-și caută umbra-n ungherle nopții
ci-n muzele care-i mângâie gândul.

M-am desțelenit în mâinile ce-mi scapără
mătasea luminii în cercul albastru,
fiecare încercare uimește,
multiplele fețe ale fructul copt
în care se naște sămânța,
durerea urcă-n bucurie
luminând partea noastră de adevăr.