Prea multă primăvară ca să mai trec prin noapte,
Când ploaia lasă-n aer infuzia de flori
Și, după insomnie, ca să m-adoarmă șoapte
De zburători și-un soare ca aurul, în zori.
Mă doare primăvara cum dor acele lucruri
Ce-n așteptări pioase prin cutiuțe torc
Și de a căror tihnă nu poți să te mai bucuri,
Căci ele fără tine prin timpuri se întorc.
Rătăcitoarea fiică mi-a reintrat în casă
Și sare despletită la pieptul meu pustiu.
De-atâta frumusețe și verde nu îi pasă
Că-mi amintește-n brațe cât sunt de trist și viu!
După dezghețul mării, ca un barcaz în port,
Ea se întoarce plină; eu nu mă mai întorc…