Plângeam ca la sfârșit de lume
și plânsul acela vorbea despre dureri nemărturisite.
Nu știu cine împingea lacrimile afară;
eu nu, eu în niciun caz.

Plângeam ca la o despărțire,
de parcă trenul tocmai plecase din gară,
cu destinația infinit,
trăgând după el vagoane de steril –
tot ce-a rămas în urma visului.

Plângeam ca la o înmormântare
la care nu știi cine e îngropat,
da-ți pare rău după amărâtul ăla
pentru care nu va mai fi dimineață.

Plângeam ca la o nuntă preafrumoasă
în care mireasa nu eram eu;
în care mireasa e întotdeauna cealaltă.

Plângeam și mi-am zis că pesemne
în clipele-acelea te lepădai de mine
de trei ori ca de satana.