Cu o liniște bântuită de teamă
prefer stresul oamenilor gălăgioși, bizari,
să mă arunc în conversații facile
despre schimbările politice fără efect
în traiul nostru zilnic
când totul pare o mascaradă pusă pe masă
în ochii săracului contribuabil.

În meditativul lăuntric
unde toți avem clipe de sinceritate și remușcare,
ne îndemnăm la posibila acțiune
care să miște mortul din loc,
să sperie pe toți fanfaronii nației
și fiecare mușcătură de promisiune
să-i doară când nu se îndeplinește.

Dar de la vorbe la fapte
cei mulți se complac să moară de foame.

Ce supărat a fost cerul după ce l-am neglijat,
de pietre și caldarâm în tălpi
drumurile mă lovesc ca pe un străin,
ca pe un animal de pradă,
ce stă noaptea la pândă
să-i cadă ceva bun în gheare.

Simt și îndrăzneală
și teamă
dar mai ales foamea
lovește de-a dreptul în interesul meu imediat,
să fiu măcar sătulul
care odihnește între vorbe.

Ce frumos am văzut cerul după ce m-am limpezit în el;
ce stele obraznice,
ce orizont limitat,
ce pietre și caldarâm sub tălpile goale
au început să fugă
din gândurile rupte din agonie.