Viață,
am să sug din tine fiecare milimetru violet,
am să-ți mușc tocurile ca spânzuratul ultima
gură de aer, am să pipăi toate crustele arse,
tălpile-ți prăfuite o să le miros cu nările sub
a noua scoarță, o să-ți ascult numai inflexiunile de
femeie în ape bărbătești, iar frigul încheiat cu uitarea pâna la
gât, viii care împart gropi comune, lopata în forma inimii
am să le văd doar printre degetele tale dormind,
viață!

Înțarcă-mă în sfârșit cu ceață de strigoi veritabil,
hrănește-mă ca porumbel șchiop de un
zbor, aruncă-mi pufuleți râncezi fără să te vadă nimeni,
n-am să te fac de râs! o să-ți bag ghearele în
frunte alunecând în ochi, în viorile
gâtului până la buzunarul de la piept și am să te
răvășesc așa cum îti place ție și am să-ți tâlhăresc
frizeriile și teatrele și spitalele și bisericile,
viață!

Trăsnește-mi un lat de iubire drept în moacă
ori cârpește-mi două-trei palme de-nțelepciune,
să-mi muți sufletul din loc, nu alta! spune-mi la
ureche că sunt cel mai viu din cimitirul ăsta,
pupă-mi mâna de trei ori pe oră și-am să continui să
te las să mă respiri, să te salut, să te despic, să te mulg,
să te îmbrățișez cu toate dublurile mele,
până n-o să rămână din mine decât suspin prăfuit,
până n-o să rămân decât o sârmă de aer vernil,



și chiar și-atunci, si chiar și-atunci mă voi lipi de tine ca vântul de bătrâni,
să-ți beau glasul din beregată nesătul ca infarctul,
să te strâng de sânge cu cleștele de amintiri,
pâna ai să-mi spui moartea pe de rost, viață,
până o să știi numele fiecărui mort,
până o să-mi zâmbești vânăt din cădere, viață,
pâna or să-ți pocnească fardul, gura și inima,
așa o să te iubesc, să te iubesc, să te iubesc
și așa să-mi ajuți, să-mi ajuți, să-mi ajuți,
acum și pururea și-n vecii vecilor,
amin!