înainte de ultima zvâcnire
nu către vârf nu către victorie
ci doar spre frica de a nu mai găsi nimic dincolo
fac un rămășag că teama va trece aproape instantaneu
odată cu hotârârea de a nu mai da înapoi
deși pașii spre cer sunt din ce în ce mai rari
aproape irespirabili
un fluture îmi arată că se mai poate și altfel
odihnesc pe o floare de colț
preț de câteva petale albe și un soare pitic
apoi îmi întind sufletul ca pe o trincă
vântul cântă pe limba mea de atlant
iar prăpastia se deschide precum o inimă de poet
înaintea oricărei dureri e un stindardul alb
sau poate e doar o batistă încă tristă
fluturând aproape oarbă în căutarea unei clipe
de abandon