Prietene, pasămite tu ești dintre cei
care mor de mai multe ori
în viețile femeilor,
iar acum
te încăpățânezi
s-apuci să mori
măcar o dată
și în garsoniera asta mică
în care oricum abia încap pernele mele
ca să te mai strecori și tu pe aici.

Știu că vrei să te-mprăștii în sufletul meu
și pe canapeaua mea
unde vrei să te naști din nou
când vii la mine
privindu-mă cu ochii mai pustii
decât un ospiciu părăsit
de toți nebunii lumii
și respirând sacadat
prin inelarul cu stază
pe care l-ai legat cu o sfoară roșie
ca pe o cravată legată cu stângăcie
care te sufocă și
al cărei nod nu îl mai poți desface
fără să-l tai.

Ți-ai pus în minte acest capriciu
de a nu uita nimic aici după care să revii

doar ca să te poți întoarce iar și iar,
ca un nor de octombrie deasupra mea
care nu se mai risipește odată
și care își păstrează ploaia pentru sine
cu demnitatea
zilelor de duminică

doar să apuci să mori măcar o dată
și aici
în mine
în garsoniera asta mică,
după ce ai ieșit pe ușă fără să te uiți în urmă,

doar ca să te poți întoarce iar și iar

fără să înțeleagă vreunul dintre noi
ce cauți tu aici.