Ființa umană, tatonând absolutul,
Orbecăie-n sine, adevărul căutând
S-atingă, de poate, cerul și neștiutul,
Trecând și sublimul tocmai la cele de rând.

Că e bine, că-i rău, angelic ori satanic,
Nu știe, nu-i pasă încotro se îndreaptă,
Se simte în concret ca vestitul Titanic,
Sfidând adâncimea care chiar îl așteaptă.

Necuprinsul din ea este atât de imens
Încât, des, scormonind adânc in pântecul său,
Speră în soluții încărcate de sens
Și nu doar într-un joc stors pe buză de hău.

Febrilă, tenace, îndesând și căutări
Nu doar-n stările ei, mai mereu, concurente,
Evitând, cu folos, monstruoase amputări
La întrebări ce par și bune, și pertinente.

Cât de mult ar dori să-nvețe să pătrundă
Misterul prea dorit din a sa conștiință,
Curios, și mai des, și mai mult se afundă
În aparentul dur, în fals, în neputință.