... cu ochi mari de copil și felinare fosforescente în aripi

batem clopote să prindem dimineți pe picior de plecare

în palme așezăm semințe să rodească
învățăm trunchiuri să odrăslească fără rădăcini
într-o crestătură de silabă-albastră, într-un „ceva” rebel
sau pe marginea abruptă a secundei din sticlă

sfătuim timpul să fie răbdător, prietenul nostru de suflet
în rătăciri, în regăsiri, ieri, azi, mâine..., mereu

ne umezim amintirile în roua brumată
ce zăbovește mai adânc de genele noastre exterioare

ne odihnim trudele pe petale încă verzi
tandru îmbrățișate în pagini albe de ierbar
așezat cuminte în fereastra cu rafturi multe dintre umerii noștri

adunăm umbra soarelui fugar printre pături groase de cer
și nu-i dăm drumul până-n primăvară
atunci când, ca o pasăre rănită, ea se va integra stolului de raze

ne tatuăm în emoții de toamnă polenul din crăpături minuscule conservatoare
și compunem refrene hippy în uniformele noastre de saltimbanci carismatici

tu mă chemi și-mi dai alt nume... într-un fel mă reinventezi
după ritmul ăsta de-afară ce ne inundă și pe noi
și ne provoacă să ne găsim circumstanțial alte identități. alte culori.
alte opinii. alte familii... alte determinări... alte condiții

știi că eu mă lupt cu ele, cuvintele... mai ales de o vreme-ncoace
și, așa cum mă cunoști, înțelegi prea bine că nu mă voi potoli
până când nu le voi face să mă exprime așa cum sunt. cât mai firesc.
fără nimic trucat, inventat. fără patetisme. fără quijotisme. fără bovarisme

până atunci însă, în absența lor, în loc de nume
eu îți voi pune adânc în tine un sentiment lung-deșirat
din vertebrele mele. pe dinafară poate ai să vezi doar urme depersonalizate
dincolo de ele... cu totul altceva...: Deschide-ți brațele!