dacă atunci, în amiaza aceea,
n-aș fi citit o revistă coborând aiurită pe scări,
poate că treptele n-ar fi început să urce spre cer protestând dintr-odată,
în timp ce în cădere-mi adunam cioburile viselor de pe jos
cu genunchiul julit și o entorsă, nimic grav,
mi-am târât apoi viața după mine mai departe,
scrâșnind din dinții străpeziți de durere și neputință,
era doar un preț pe care trebuia să-l plătesc
pentru privilegiul de a te cunoaște, doar că atunci nu știam asta,
continuam să-mi cultiv în suflet, zi de zi, o revoltă
care întuneca cerul tuturor celor din jurul meu

dacă atunci, în seara aceea,
internetul ar fi refuzat să-și deschidă porțile
poate că nu aș mai fi putut trimite mesaje-n eter
și aș fi gătit o tartă cu ciocolată de mentă,
prelungind la nesfârșit o existență atât de domestică...
și dacă tu nu ai fi răspuns și ai fi rămas amorțit,
am fi trecut unul pe lângă altul, rătăciți între miile de utilizatori,
tu ai fi fost unul dintre necunoscuții care alină suflete goale,
ne-am fi spus „bună ziua”, poate și „la revedere”, doar atât

știu că poți alege pe ce drum să alergi, există un infinit de posibilități
în care același lucru poate avea o mie de fețe
sunt un infinit de căi pe care poți păsi pe vârfuri sau apăsat,
iar timpul e doar o iluzie sub care încerci să-ți îngropi nefericirile,
cândva, în altă viață, am plantat împreună o sămânță predestinată nouă,
apoi am fost aruncați în ape ce au curs paralel, fără a cunoaște reversul medaliei
și abia acum, din tot haosul, pentru noi va răsări un copac
la umbra căruia vom adormi cu ochii deschiși
dacă vom avea curaj să alegem între rațiune și simțire,
iar liberul arbitru va deveni un simplu bilet de intrare
în propria noastră viață uitată demult