n-am mai scris
în mine o salcie mângâie pomeții nebuniei
de aici iubirea pare haina pe care o poți dezbrăca lejer
goliciunea e cel mai bun pansament
și râd. Da, între nopțile trasate cu creta zăpezii
cresc oameni de tinichea
cel mai banal sărut deschide toracele cu finețe de chirurg
orașul devine o arteră pulsând a viață
lumina cade inocent
pe trupuri însetate
să nu îndrăznești să mă uiți
nici măcar în claxoanele anotimpului rebel
nu se moare de două ori.