uite vezi tu
nu-mi mai fac semnul crucii diminețile
de la o vreme a devenit un gest reflex să-mi trec mâna prin păr
mă scutur de ale tale într-un fel sau altul fac tot posibilul
să nu-mi las cale de întoarcere către tine
și uite simți tu cum
azi parcă tufănica nu mai miroase a intimitate
șterge cu frunzele ei rupte pașii care strivesc-strivesc
ceva din stropii ei ajung și pe obrajii mei
la început cred că sunt lacrimi instinctiv mă autocompătimesc
și nu mai vreau nimic nimic nimic
și totuși înțelegi tu
azi nu mă mai pot privi în icoane
chipul meu mă sperie și eu fug fug fug
mă ocolesc ca pe o dihanie fără ochi fără timp fără habitat
drumul meu se pierde nu mai ajung în biserici
am uitat cum sună clopotele să mă trezesc o fi prea târziu?!
și uite simți tu din nou cum
dau să-mi spăl întunericul din piele și
mâinile-mi înnoadă calea că
mă trezesc aruncată în neputințe strânse o viață vieți întregi
și uite îți amintești tu cum mai ales atunci când plecai... plecai
eu îmi amputam amintirile ca să mai prind încă o zi
sentimentele mele curgeau deșelat pe lângă un trup devenit docil ca o țărână
și uite... poate intuiești tu...
azi trebuie să mă întorc cu spatele la mine ori de câte ori
lumina e prea stridentă sau prea devreme se-ntunecă
ori de câte ori simt că mă pierd în mine sau în cuvinte
și uite cum rochia asta din catifea îmi sabotează feminitatea
mă acoperă ca și cum nu m-ar mai recunoaște
un accesoriu în plus ca oricare altul ce nu-și mai găsește rostul
și uite îmi auzi tu mersul cum se sparge în oglinzi diforme
rupt în două eul meu zămislește trupuri distincte care-o apucă în sensuri opuse...
nici nu știu dacă mă doare e noapte-noapte și întunericul îmi învelește rănile
mă ascund în el ca-ntr-o casă nu-mi mai pasă că aș putea deveni pe veci captiva lui
și uite înțelegi tu pentru a rosti vorbele-astea eu a trebuit să mor de mai multe ori
odată plecată nu aveam nici minima certitudine că voi putea reveni în mine
și cu toate acestea nu m-am sfiit am riscat... poate... poate... poate...
și uite mă poți repera tu amestecată în pădurea asta cu vintrele roșu în care
ochii își beau propria lumină și nu se pot sătura nu se satură atât le e de sete
înecați în beznă în fața pietrelor se prosternează și hulesc cerul
mătăniile mele se fărâmițează de inimi care mor cresc temple
ca-ntr-un cort mă adun și o țin de mână pe Isis
îmi încing mijlocul destrămat cu apa și focul laolaltă ce iluzii!!
nu sunt deloc o altă Phoenix și-atunci mă opresc la picioarele scării
și privesc doar atât mai pot face
nicio umbră nicio vedenie niciun semn...