poemul care are ca limbă timpul
se luptă cu el însuși
făcut în zilele de acum
se ciocnește, se sparge
de frumosul care se împarte în
secunde și ore
în sine urlându-și reproșuri
care eul nu și-l încolțește de tot
decât dacă se stinge aruncându-se
asupra pumnalului cu disperare
folosind doar coroana pusă
pe fruntea lui
lumina înaltă într-un titlu
care arde atâta splendoare
prietenilor care îl lasă să
se verse
cu flacăra aruncată
în atâta disperare pe o coloană
fără apus
se risipește pe linia sublimului