Se naște o frunză în copacul vieții,
un boboc atipic printre alți boboci,
absolut banali.
Lumina zilei îi este hrana,
ploaia răcoroasă de primăvară îi astâmpără setea,
luna îi este prietenă,
stelele îi sunt confesorii.

Printre picăturile de fericire asortată,
crește ființa care este frunză,
verde-crud, ca o himeră primăvăratică.
În umbra timidă a ghioceilor,
surâde frunza care este ființă,
citind primul cuvânt din viața-i toridă,
dar mult prea îngustă.
În calmul aparenței,
frunza surâde prin venele-i de fotosinteză.

În vâltoarea primei zile de vară,
frunza cunoaște dragostea:
de viață, de soare, de umbră, de nopțile răcoroase,
de vecina ei, mai verde și mai frumoasă.

În miezul văratec, frunza cunoaște maturizarea
și îmbrățișează absolutul în briza unei toamne neanunțate.
În căldura sufocantă a unui august imprevizibil,
frunza surprinde prima șoaptă a ruginiului neîmplinirii.
În augustul viu, dar nostradamic, frunza se-nfioară,
ca o nefericită într-o casă bântuită.

Prima secundă de septembrie contorizează prima emoție devastatoare:
conștientizarea esenței mortalității.
În durerea primei brume tomnatice,
frunza pierde emoții, pierde culoare.
În impasul brun-roșcat al culesului,
frunza se subțiază,
își pierde frații și surorile vântului și ploilor nesfârșite.

În miezul durerii cenușii,
frunza uită că este frunză,
frunza-și vede linia venelor subțiindu-se dramatic,
ca noaptea îngânându-se spre dimineață.
Firul se rupe.
Firul este inexistent,
curmând efemeritatea unei vieți dintr-un arbore nemuritor.
Frunza resimte paloarea ruginie,
plutind pe ultima senzație, spre necunoscut.
Frunza-i muribundă, însă nu disperă.
Ultima picătură de viață-i simpla metamorfoză,
în bobul de memorie al frunzei cu numărul 4357753...