De unde se lăuda c-ar putea răsturna Pământul Arhimede
Ai luat punctul și-apoi în el ai înfipt gândul, ca pe-o sămânță
De ploaie cerul în nori, învolburându-se-n valuri de abur violet,
căzând peste lume-n rafale, topindu-se-n mare.
Ciupind învelișul de lumină cu buză de moarte,
ai deschis în carne-vie gândul și din fruntea lui și din piept
șiroiau cuvintele
ca în vreme lui Nero, din venele unei copile creștine,
(ca să-și păstreze ne-atinse petalele fecioriei)
sângele cald,
și tu le-adunai în palmă și înveleai cu ele, ca-ntr-un staniol orbitor,
gândul,
crescându-l într-un cerc, mai târziu într-o sferă, până la urmă
într-un poem perfect.
Și eu m-am uitat cu steaua privirii mele strălucitoare
ce-ți vede la milioane de ani lumină în suflet
și-am putut să-ți strălucesc în straturile de vopsea întinse,
de-alungul primăverilor, pe-un gard din scânduri, îngrădind o livadă,
fiecare bătaie a inimii într-altfel colorată,
alcătuind poemul curcubeu,
perfect ca lumina.
ăă