cumva
crucificat în abatorul gri și gol
priveam cum putregaiul verde
crescut în răni
îmi luminează carnea în lăuntrul ei
și scânteiam ca fulgerat
de o fărâmă de lumină amară
și multă vină din ele se prelinge
în pietre moi, în frunze, în erori...
te uită cum se întoarce în amiază
cireșul alb și leneș înspre flori

nu te grăbi
de aici nu mai am de unde
nici să mă mai mor în zori
așa întors iremediabil
în vechiul pod cu grauri
gravi și vrăbii
cu ciocuri mici și din oțel

cirezi de îngeri roșii trec rânduri-rânduri peste cer