treceam prin tine cu tăișuri agere
nu mă simțeai nu mă vedeai sau poate
nu voiai să mai știi... să mă știi
o altă casă îți adunai din umbre
din silabe neterminate din refugii părelnice
din temerile unui geam căzut din nepricepere
într-o oglindă opacă un tablou gol
din odăi suspendate chipul tău
creștea în jos prin podele răsuflarea-ți dogorea
diminețile erau fiii risipitori
lada cu zestre aștepta aștepta
aerul îmbibat cu naftalină
îți zdrobea sternul nu voiai să fii decât
propriul prizonier
iar mie îmi era dor-dor nebun de cuvinte
de jocul tainic nevinovat ce trecea ca un zvon
dinspre mine către tine
dinspre tine către mine
dinspre noi către noi
de liniile colorate în lumină
zvâcnind în palmele tale de odinioară
și mie îmi era iarbă iarbă ca o apă de unduiaosă
că venise primăvara și tu uitaseși toate razele
amuțite privegheau letargic pe prispe din lut
amurguri-poveri înmugureau
ca pe umerii unui păstor ce-și abandonase turma
își făcuse uitată vocația și cerșea neputința
și eu tot purtam-purtam o rochie ca de rândunică
te făceam să-ți îngropi obrajii șterși
în faldurile de pe genunchii mei
nu-ți mai potoleai setea
în arșița pieptului sleit nările-ți mă adulmecau ca pe o pradă
ca pe una oarecare ce putea bunăoară fi sau nu fi
mijlocul meu era subțire-subțire că
vedeai prin el cum pasărea cade în cenușă
o ia apoi de la capăt zboară în stea
îi fură pulberea mai prinde încă o zi
pe acolo alunecau arse amintirile
copilării și duminici
în răvașe parfumate din care se iveau
coame albe neastâmpărate și pline
în gându-ți înnopta cerul
saltimbanc obosit adunai ultimele râsete grotești
prin tunelul deschis în mine un ecou al nimănui
și atunci mi-am despletit părul
am vrut să te surghiunesc la rădăcinile lui
poate doar așa vei fi învățat cum să redevii
peticul de ploaie ce inunda pădurea incendiată
și punea muguri la urechi în loc de cercei