tu încă nu prețuiești cât bobul de muștar
nu ai trăit nici secetă de șapte ani nici noapte de trei zile
prin pupila ta intră de-a valma roiuri de petale de cireș
stoluri de lebede cu coroană răsărituri cu hlamidă purpurie

și toată deșarta frumusețe a lumii

privește sarafanul cenușiu al călugăriței cât de drept e tăiat
și cât de sărac e veșmântul privighetorii
ascultă cum mama surdomută își leagănă pruncul
și cât de vorbitoare e tăcerea bătrânilor la ultima împărtășanie

dar este încă prea mult

am întâlnit odată o femeie care mergea în urma unui sicriu celelalte femei ori boceau ori plângeau ea rămânea în urmă stană de piatră răsufla greu când drumul a luat-o pieziș și prapurii mortului au căzut la intrarea în cimitir ea încă tăcea ca pământul unii spuneau că e rea sau vrăjitoare fiindcă tace dar ea îi privea domol cu lumină vie

am întâlnit un bărbat care își iubea copilul și îi dăruia câte o poveste frumoasă în fiecare zi după mulți ani copilul a fost luat pe sus de urgiile vieții dar bătrânul tăcea și îl privea cu speranță în fotografie când a murit oamenii spuneau că fusese om rău fiindcă tăcuse și l-au mâncat șobolanii în mormânt dar acum copilul tăcea și el cu lumină în ochi

tu încă nu prețuiești cât bobul de muștar și nici eu