Izvor de apă dulce țâșnește dintre stânci
Și cu repeziciune în valuri unduite
Ce poartă-n ele dorul de mările adânci
În care se vor pierde, cândva , pe nesimțite

Limpede și curată, cu stropii de cristal,
Se năpustește într-una izbind în roca dură
Ca să-și croiască drumul cu fiecare val
Apa ce nu percepe a timpului măsură

Lăsând în urmă maluri cu luncile-nverzite
Care ne-mbie vara la umbre răcoroase
Izvorul se preface în râul cel cuminte
Care-a pierdut tumultul stâncilor colțuroase

În el chemarea mării este de-acum mai dulce
Iar doinele câmpiei îl acompaniază
Pe calea-i șerpuindă, pe unde se tot duce,
Să-și contopească dorul cu marea ce-o visează