Sunt un grăunte de nisip
într-o clepsidră niciodată întoarsă,
singur precum luna pe cer înnourat.

Stau închis în nișa secundei de jar,
batiscaf etanș în care furia mării nu pătrunde,
zadarnic mă urmărește noaptea cu ochi lacomi ce aprind cerul,
alunec... șarpe sinuos printre cârșii până în miezul eului
unde pasărea adâncului clocește libertatea
să numere de două ori pe an meridianele.

Cu pași egali și respirări trecute
răzbați prin pâcla deasă a dezrădăcinării
până la firul de iarbă ocolit de secera lunii.
Nu întrebi nimic, cauți întrebarea
pe care nu ți-a pus-o nimeni.
Când ornicul ațâță soarele trimiți visele
să limpezească nedumeririle, ele se orientează
după stelele din izvor ca albinele după nectarul florilor.

Aroma cafelei sună deșteptarea, sar în pantofii reci
și deodată mă trezesc, nu-mi bat capul cu ziua de mâine,
oricum, cu sau fără mine, sigur o să vină.
Bogat în griji pentru ziua de azi
mă căznesc să nu văd zâmbetul tău,
alerg de aici până acolo, de acolo până la apusul soarelui.

Toate drumurile duc la răscrucea așteptării, unde,
proaspăt bărbierit, mă așez comod în jilțul speranței
vreme de o copilărie fericită, o tinerețe ratată
și o maturitate indusă de surâsul crizantemei.

Vântul adie dinspre pașii tăi, percep ecoul șoaptei,
simfonie, pe care Beethoven nu a trăit să o scrie,
umbra în linii frânte îmi răcorește lacrima,
sub văl de ceață descifrez conturul chemării
la capăt de drum, unde, începe jocul inimii.