hei tu nu știi cum se joacă Harishima cu mâinile cele două ale
infinitului care cade
cum le spală de tină cum le înverzește
în mâinile sale
cum se gândește la
tine
Hanayome
de ce oare bate
clopotul ăsta alb de deasupra?
da
e doar un clopot de stârnit flori de piersic…


părul lung prins la spate/ sandalele cu care pășește pe nisipul fierbinte
haina lui albă
și
mărul care dă
să se rupă
alături...
nu spune nimic/el intră în templu
mâinile lui frumoase căuș ca și când ar închipui astfel un înger
ca și când ar ocroti, cu adevărat, un
înger în
palme
al tău oropsit Harishima

*

nu știi de ce îi spui, totuși, "iubire"
acestui templu japonez
pe care îl clădești, Hanayome
din hârtie de orez
când îți iese, cu adevărat, acest dificil origami
pesemne o floare de tei care cade
ți-a șoptit
unde
e, cu adevărat, Harishima
el încă vorbește vrute și nevrute cu îngerii
știi
lămpașele roșii au ajuns cu bine în vale
lumina a ajuns cu bine în vale
Hanayome

*

de ce
susură apa
frumoasă Hanayome
pentru iubitul tău, Harishima?

firul ăsta de apă curată
oglindindu-ți degetele tale, Harishima,
în timp ce-ocrotești…

nu pot să spun
cum îmi cânta deunăzi Harishima
să tac
ca și când voi nu v-ați fi rătăcit niciodată
căci
pe cer
se trezește femeia cu chipul ei moale
rotund

și galben, galben de
ură.