spumoasă este liniștea amiezii
o bei când ai legat stelele nopții
iar din carul mare împarți vise în sandale
diminețile călărești cu zăbala înfiptă
în dinții de armăsar
nu-ți este foame de răsărit
nu-ți este sete de un apus
îți arde umbra aceea de inimă

seara te întorci cu fața spre un nor
și înghiți bob cu bob singurătățile de piatră
cal liber soarele nechează în ostrovul unde
crește liniștea pe timpanul stâncilor
copite de cai ce miros a câmpie
îmi dorm pe suflet sparte
cu libertatea lor necastrată

oare pot să sculptez
calul acela nepotcovit din suflet
cu ultima culoare de cer?