Într-o zi, dar nu oricare,
Să este minune mare.
Nimeni nu știe ce-a fost:
Eu spun cuvinte – sper cu rost.

Dar fii atent: de așa minunăție
Nici cuvintele nu mai știu a scrie.
Doar timpul a putut zgâlțâi
Soarele ce în loc se opri.

Și acum, noaptea – de vrei, o auzi
Pe coana Lună: suratelor, nici azi
Nu pot înțelege de ce s-a săvârșit:
Acum mult timp soarele s-a oprit.

Ehee, luă luceafărul cuvântul,
Poate destăinui eu misterul
A ceea ce a zguduit o lume
De sus și una de jos – pe bune.

Cu câteva luni mai-nainte
Se ridicau spre cer mâini sfinte
Cerând - cu sau fără minte -
Ceva ce nu încape-n cuvinte.

De multe ori ca un stol treceau
Rugi, gânduri, lacrimi sau, pe șleau,
Viața-și dădea pentru una nouă;
Și mai curgea o lacrimă de rouă.

Și cum urcau, ele, spre Cer
Din stele se făcea grănicer
Ce nu lăsau una ca asta:
Viață pentru viață. Năpasta.

Și-n alcătuire de praf și lumină
Într-un cor Creatorului grăiră:
Doamne, tinde-Ți patrafirul
Peste ființa ei de lut…

Și tot urcând, pe drum celest
Îngerii uimiți dădeau de veste
Celor mai de sus: Iată, vine
Zidirea înspre tine.. către Tine.

Dar până ca să grăiască
Domnul zise: să se nască!
Dar, că-s Om de Omenie,
Fie așa cum vreau Eu să fie!

Dar, vai..Tainică îngemănare!
E un înger? E om oare?
Căci așa voise Sfântul:
Cum El Om se făcu – Cuvântul,
Așa și acum, să se facă
În adevăr, splendidă artă
A îngerului-om.

Mirată, luna, când auzi
Peste frunte se plesni:
Vai mie, de asta se va ști
Până la sfârșitul lumii.

Ce cuvinte se mai pot spune?
Vin-o să vezi – e pe bune.
Ba chiar, de azi vei venii
A ei zi o vei sărbători.

Nu știi cum o vei cinsti?
Strig-o Viorela.
Nu știi cum o vei numi?
Strig-o Rafaela.